vineri, 8 august 2008

Ionesco in Japonia sau Viata Bate Piesa de Teatru

Azi dimineata un grup de clienti, cam 5 la numar, stateau in jurul barului cu bauturi racoritoare, ceai, lapte cafea. In jur, nici un personal japonez, doar eu. Apar, si brusc cele 5 capete luminate se intorc spre mine. Ma indrept catre ei.
Ma priveau cu suspiciune, desigur, intrebandu-se daca voi intelege ce imi vor spune, si daca voi fi in stare sa si raspund. Cand am ajuns suficient de aproape de ei, unul ma intreaba: "Unde este ceaiul japonez?"
Toti ma sorbeau din priviri. Eu ma uit spre masa si vad in mijlocul ei, exact acolo unde trebuia sa fie, borcanul cu pliculete de ceai japonez. Hmm...ma gandeam daca nu cumva or fi vrut alt fel de ceai japonez? Imposibil...acela era singurul. Oare era posibil sa nu-l fi observat? Greu de crezut...era in milocul mesei, si langa erau doua ceainice. La dreapta erau cani...
Japonezii ma priveau emotionati. M-am indreptat catre masa. Toata lumea isi tinea respiratia. Simteam ochii lor oblici atintiti asupra mea.
Am ajuns langa masa. Tensiunea atinsese paroxismul! Am intins degetul spre borcanul de ceai. Incet, japonezii mi-au urmarit mana, si au observat brusc borcanul.
Un "Aaahhh!" general a urmat, tensiunea s-a spart ca un balon, toti erau bucurosi ca eu am inteles ce vroiau, si ca ceaiul japonez nu lipsea de pe masa...

+++

Stau in picioare. In dreapta mea, seful, managerul. Japonez, nu prea vorbeste engleza, si nu prea intelegi ce zici pentru ca vorbeste engleza japoneza. In stanga mea, o colega, frantuzoaica, cam talamba, nici ea nu vorbeste engleza, desi a studiat-o vreo 12 ani, si cuvintele pe care le spune le stalceste cu accentul frantuzesc. Seful vrea sa-i spuna ca impreuna ar face un cuplu minunat. Ea nu intelege.
Asa ca eu incep sa traduc din engleza stricata a unuia in engleza stricata a celuilalt, incercand pentru a ma face inteles, sa imit accentele stricate si golul de cunostinte de gramatica a celor doi...

+++

Gratar. Copii, viitori mari dansatori (acasa, in baie, in dormitor...). Strang farfurii goale de la mese. Ajung la o masa la care sta o fetita de cam 12 ani, destul de grasa (mai ales pentru o viitoare dansatoare) care se uita la mine cu ochii cat doua cepe (de alea japoneze, imense, afectate de bombele atomice)... Dau din cap spre ea, si imi cer scuze ca o deranjez. Pare ca vrea sa spuna ceva dar nu ii vin cuvintele...se face rosie, si in sfarsit tipa "Thank you very much!" Ma sperii, dar continui sa muncesc.
Se termina gratarul, toata lumea pleaca, si noi stam la iesire sa salutam clientii la plecare. Apare aceeasi fetita, din nou uitandu-se la mine cu ochi imensi, putin speriata de parca in curand as inchiti-o. De data asta nu se mai chinuie, ci, trecand pe langa mine si fixandu-ma cu ochii aia urla "Thank you very much!"

+++

In restaurant la pranz. Bufet, sau mai pe romaneste "platesti o data, mananci cat vrei". La o masa un pusti de cam 12-13 ani, singur. Gras. Rade farfurie dupa farfurie. Este extrem de ciudat sa vezi un copil japonez singur, insa iata-l. Ce m-am gandit: parintii l-or tine la regim. Pustiul, destept. Le zice parintilor ca tine regim daca il platesc. Parintii sunt de acord, iar cand vad ca el se tine de cuvant ii dau banii...el vine si sparge banii pe o masa copioasa!

WTF?! Unde am nimerit?!

2 comentarii:

nekowillicat spunea...

in...Wonderland!:P

ViDarko spunea...

unde vrei sa ma duci? :)