luni, 11 august 2008
vineri, 8 august 2008
Ionesco in Japonia sau Viata Bate Piesa de Teatru
Azi dimineata un grup de clienti, cam 5 la numar, stateau in jurul barului cu bauturi racoritoare, ceai, lapte cafea. In jur, nici un personal japonez, doar eu. Apar, si brusc cele 5 capete luminate se intorc spre mine. Ma indrept catre ei.
Ma priveau cu suspiciune, desigur, intrebandu-se daca voi intelege ce imi vor spune, si daca voi fi in stare sa si raspund. Cand am ajuns suficient de aproape de ei, unul ma intreaba: "Unde este ceaiul japonez?"
Toti ma sorbeau din priviri. Eu ma uit spre masa si vad in mijlocul ei, exact acolo unde trebuia sa fie, borcanul cu pliculete de ceai japonez. Hmm...ma gandeam daca nu cumva or fi vrut alt fel de ceai japonez? Imposibil...acela era singurul. Oare era posibil sa nu-l fi observat? Greu de crezut...era in milocul mesei, si langa erau doua ceainice. La dreapta erau cani...
Japonezii ma priveau emotionati. M-am indreptat catre masa. Toata lumea isi tinea respiratia. Simteam ochii lor oblici atintiti asupra mea.
Am ajuns langa masa. Tensiunea atinsese paroxismul! Am intins degetul spre borcanul de ceai. Incet, japonezii mi-au urmarit mana, si au observat brusc borcanul.
Un "Aaahhh!" general a urmat, tensiunea s-a spart ca un balon, toti erau bucurosi ca eu am inteles ce vroiau, si ca ceaiul japonez nu lipsea de pe masa...
+++
Stau in picioare. In dreapta mea, seful, managerul. Japonez, nu prea vorbeste engleza, si nu prea intelegi ce zici pentru ca vorbeste engleza japoneza. In stanga mea, o colega, frantuzoaica, cam talamba, nici ea nu vorbeste engleza, desi a studiat-o vreo 12 ani, si cuvintele pe care le spune le stalceste cu accentul frantuzesc. Seful vrea sa-i spuna ca impreuna ar face un cuplu minunat. Ea nu intelege.
Asa ca eu incep sa traduc din engleza stricata a unuia in engleza stricata a celuilalt, incercand pentru a ma face inteles, sa imit accentele stricate si golul de cunostinte de gramatica a celor doi...
+++
Gratar. Copii, viitori mari dansatori (acasa, in baie, in dormitor...). Strang farfurii goale de la mese. Ajung la o masa la care sta o fetita de cam 12 ani, destul de grasa (mai ales pentru o viitoare dansatoare) care se uita la mine cu ochii cat doua cepe (de alea japoneze, imense, afectate de bombele atomice)... Dau din cap spre ea, si imi cer scuze ca o deranjez. Pare ca vrea sa spuna ceva dar nu ii vin cuvintele...se face rosie, si in sfarsit tipa "Thank you very much!" Ma sperii, dar continui sa muncesc.
Se termina gratarul, toata lumea pleaca, si noi stam la iesire sa salutam clientii la plecare. Apare aceeasi fetita, din nou uitandu-se la mine cu ochi imensi, putin speriata de parca in curand as inchiti-o. De data asta nu se mai chinuie, ci, trecand pe langa mine si fixandu-ma cu ochii aia urla "Thank you very much!"
+++
In restaurant la pranz. Bufet, sau mai pe romaneste "platesti o data, mananci cat vrei". La o masa un pusti de cam 12-13 ani, singur. Gras. Rade farfurie dupa farfurie. Este extrem de ciudat sa vezi un copil japonez singur, insa iata-l. Ce m-am gandit: parintii l-or tine la regim. Pustiul, destept. Le zice parintilor ca tine regim daca il platesc. Parintii sunt de acord, iar cand vad ca el se tine de cuvant ii dau banii...el vine si sparge banii pe o masa copioasa!
WTF?! Unde am nimerit?!
Ma priveau cu suspiciune, desigur, intrebandu-se daca voi intelege ce imi vor spune, si daca voi fi in stare sa si raspund. Cand am ajuns suficient de aproape de ei, unul ma intreaba: "Unde este ceaiul japonez?"
Toti ma sorbeau din priviri. Eu ma uit spre masa si vad in mijlocul ei, exact acolo unde trebuia sa fie, borcanul cu pliculete de ceai japonez. Hmm...ma gandeam daca nu cumva or fi vrut alt fel de ceai japonez? Imposibil...acela era singurul. Oare era posibil sa nu-l fi observat? Greu de crezut...era in milocul mesei, si langa erau doua ceainice. La dreapta erau cani...
Japonezii ma priveau emotionati. M-am indreptat catre masa. Toata lumea isi tinea respiratia. Simteam ochii lor oblici atintiti asupra mea.
Am ajuns langa masa. Tensiunea atinsese paroxismul! Am intins degetul spre borcanul de ceai. Incet, japonezii mi-au urmarit mana, si au observat brusc borcanul.
Un "Aaahhh!" general a urmat, tensiunea s-a spart ca un balon, toti erau bucurosi ca eu am inteles ce vroiau, si ca ceaiul japonez nu lipsea de pe masa...
+++
Stau in picioare. In dreapta mea, seful, managerul. Japonez, nu prea vorbeste engleza, si nu prea intelegi ce zici pentru ca vorbeste engleza japoneza. In stanga mea, o colega, frantuzoaica, cam talamba, nici ea nu vorbeste engleza, desi a studiat-o vreo 12 ani, si cuvintele pe care le spune le stalceste cu accentul frantuzesc. Seful vrea sa-i spuna ca impreuna ar face un cuplu minunat. Ea nu intelege.
Asa ca eu incep sa traduc din engleza stricata a unuia in engleza stricata a celuilalt, incercand pentru a ma face inteles, sa imit accentele stricate si golul de cunostinte de gramatica a celor doi...
+++
Gratar. Copii, viitori mari dansatori (acasa, in baie, in dormitor...). Strang farfurii goale de la mese. Ajung la o masa la care sta o fetita de cam 12 ani, destul de grasa (mai ales pentru o viitoare dansatoare) care se uita la mine cu ochii cat doua cepe (de alea japoneze, imense, afectate de bombele atomice)... Dau din cap spre ea, si imi cer scuze ca o deranjez. Pare ca vrea sa spuna ceva dar nu ii vin cuvintele...se face rosie, si in sfarsit tipa "Thank you very much!" Ma sperii, dar continui sa muncesc.
Se termina gratarul, toata lumea pleaca, si noi stam la iesire sa salutam clientii la plecare. Apare aceeasi fetita, din nou uitandu-se la mine cu ochi imensi, putin speriata de parca in curand as inchiti-o. De data asta nu se mai chinuie, ci, trecand pe langa mine si fixandu-ma cu ochii aia urla "Thank you very much!"
+++
In restaurant la pranz. Bufet, sau mai pe romaneste "platesti o data, mananci cat vrei". La o masa un pusti de cam 12-13 ani, singur. Gras. Rade farfurie dupa farfurie. Este extrem de ciudat sa vezi un copil japonez singur, insa iata-l. Ce m-am gandit: parintii l-or tine la regim. Pustiul, destept. Le zice parintilor ca tine regim daca il platesc. Parintii sunt de acord, iar cand vad ca el se tine de cuvant ii dau banii...el vine si sparge banii pe o masa copioasa!
WTF?! Unde am nimerit?!
sâmbătă, 2 august 2008
Gai Jin
Gai Jin - strain, non japonez si probabil pe undeva, cuvantul acesta are si o conotatie negativa. Probabil, desi nu apare in nici un dictionar, cuvantul mai inseamna si retardat, inapoiat, prostanac, inferior.
Japonezii sunt mereu extrem de politicosi. Te trateaza foarte frumos, iti zambesc, te asculta. La inceput nu observi faptul ca, desi se comporta astfel, te considera un gai-jin, cu toate conotatiile aferente. Gai-Jin, daca vii in Japonia, mai ales daca vrei sa traiesti aici, trebuie sa fii constient ca mereu vei fi considerat inferior, mereu vei fi plasat cu cel putin o treapta mai jos decat orice japonez.
La urma urmei, trebuie sa privim in istorie. Din 1600 pana prin 1850 Japonia a fost o tara inchisa care a cultivat xenofobismul pana in panzele albe. Dupa deschiderea tarii, fortata de amiralul Perry, Japonezii nu si-au schimbat cu nimic modul de a gandi, in ciuda contactelor tot mai frecvente cu exteriorul. Mereu s-au crezut superiori, ca doar imparatul lor era descendent pe linie directa din Zeita Soarelui, Amaterasu.
La finalul secolului al 19-lea, Japonia, tara abia iesita dintr-un ev mediu prelungit poarta doua razboaie - unul impotriva Chinei, al doilea impotriva uneia din cele mai mari puteri ale lumii, Mama Rusie. Japonia le zdrobeste pe amandoua in aceste razboaie. Primul razboi mondial nu face decat sa ii creasca puterea si, implicit recunoasterea internationala.
Momentul in care Japonezii primesc primul dus rece este abia cel de-al doilea razboi mondial si infrangerea provocata de bombele atomice de la Hiroshima si Nagasaki.
De atunci au trecut abia saizeci si ceva de ani...este oare de mirare ca in continuare se considera superiori?
Japonezii sunt mereu extrem de politicosi. Te trateaza foarte frumos, iti zambesc, te asculta. La inceput nu observi faptul ca, desi se comporta astfel, te considera un gai-jin, cu toate conotatiile aferente. Gai-Jin, daca vii in Japonia, mai ales daca vrei sa traiesti aici, trebuie sa fii constient ca mereu vei fi considerat inferior, mereu vei fi plasat cu cel putin o treapta mai jos decat orice japonez.
La urma urmei, trebuie sa privim in istorie. Din 1600 pana prin 1850 Japonia a fost o tara inchisa care a cultivat xenofobismul pana in panzele albe. Dupa deschiderea tarii, fortata de amiralul Perry, Japonezii nu si-au schimbat cu nimic modul de a gandi, in ciuda contactelor tot mai frecvente cu exteriorul. Mereu s-au crezut superiori, ca doar imparatul lor era descendent pe linie directa din Zeita Soarelui, Amaterasu.
La finalul secolului al 19-lea, Japonia, tara abia iesita dintr-un ev mediu prelungit poarta doua razboaie - unul impotriva Chinei, al doilea impotriva uneia din cele mai mari puteri ale lumii, Mama Rusie. Japonia le zdrobeste pe amandoua in aceste razboaie. Primul razboi mondial nu face decat sa ii creasca puterea si, implicit recunoasterea internationala.
Momentul in care Japonezii primesc primul dus rece este abia cel de-al doilea razboi mondial si infrangerea provocata de bombele atomice de la Hiroshima si Nagasaki.
De atunci au trecut abia saizeci si ceva de ani...este oare de mirare ca in continuare se considera superiori?
Dileme si Enigme
Japonezii au picioarele strambe, curbate. Daca stau drepti, genuncii nu li se ating iar gambele arata ca niste paranteze. Desigur nu este valabil pentru toti, insa majoritatea asa sunt. Oare care sa fie explicatia? Ei bine, conform acestui articol este o chestiune de genetica, o trasatura a rasei. Aceasta trasatura este apoi accentuata de faptul ca copiii Japonezi sunt obisnuiti sa stea in anumite pozitii. S-ar parea ca nu este vorba de pozitia traditionala, in genunchi, ci de statul in genunchi cu picioarele indreptate spre exterior, in parti opuse ale corpului, cu genunghii apropiati. Alta pozitie nociva ar fi tendinta manifestata mai ales de fete care considera ca statul cu picioarele indreptate spre interior este frumos sau atragator...
Dilema mea este - de ce iti dai copilul la balet, cand stii bine ca ori are picioarele strambe, ori e pe cale sa si le strambe, si in consecinta nu va putea niciodata sa fie gratios? Oare baletul poate corecta acest defect?
Cand vorbesc cu clientii, sau cu superiorii si asculta ce li se spune, Japonezii spun "Ah!" - ca sa arate ca au inteles despre ce e vorba.
Enigma - de ce aceasta interjectie nu este un simplu "ah!", ci un soi de sunet aproape orgasmic, un soi de suspin combinat cu un geamat, de parca nu numai ca ar fi inteles, dar ceea ce au inteles le-a si facut placere... "Am terminat de pus masa!" "AAAAhhhhH!"
Dilema - la noi in tara, profesoarele de balet isi permit genti Luis Vuitton?
Enigma - Japonezii rezerva clientilor un mod de adresare absolut unic. Cand le vorbesc acestora, Japonezii vorbesc cu cel putin o jumatate de octava mai sus decat in mod normal. Femeile sunt maestre - ele reusesc chiar sa urce cu o octava, uneori chiar doua, in cazul celor mai experimentate. Desigur, multe ajung sa sune absolut penibil. Parca ar vorbi unor copii, nu unor clienti.
Asadar, dilema finala - o fi mai politicos sa te pitigai in mod penibil la client ca la un copil mic?
Dilema mea este - de ce iti dai copilul la balet, cand stii bine ca ori are picioarele strambe, ori e pe cale sa si le strambe, si in consecinta nu va putea niciodata sa fie gratios? Oare baletul poate corecta acest defect?
Cand vorbesc cu clientii, sau cu superiorii si asculta ce li se spune, Japonezii spun "Ah!" - ca sa arate ca au inteles despre ce e vorba.
Enigma - de ce aceasta interjectie nu este un simplu "ah!", ci un soi de sunet aproape orgasmic, un soi de suspin combinat cu un geamat, de parca nu numai ca ar fi inteles, dar ceea ce au inteles le-a si facut placere... "Am terminat de pus masa!" "AAAAhhhhH!"
Dilema - la noi in tara, profesoarele de balet isi permit genti Luis Vuitton?
Enigma - Japonezii rezerva clientilor un mod de adresare absolut unic. Cand le vorbesc acestora, Japonezii vorbesc cu cel putin o jumatate de octava mai sus decat in mod normal. Femeile sunt maestre - ele reusesc chiar sa urce cu o octava, uneori chiar doua, in cazul celor mai experimentate. Desigur, multe ajung sa sune absolut penibil. Parca ar vorbi unor copii, nu unor clienti.
Asadar, dilema finala - o fi mai politicos sa te pitigai in mod penibil la client ca la un copil mic?
joi, 31 iulie 2008
Politete vs. Slugarnicie
Explicatii apropo de articolul precedent:
"Okyaku sama wa Kami sama desu." - Clientul este Dumnezeu...sau mai degrama Un Zeu, zic japonezii, si se comporta ca atare. Insa exista un conflict puternic, care poate fi observat la diferitele persoane. Unii inteleg prin respect a fi politicos si placut, altii inteleg a linge in cur si a pupa picioare. Ma indoiesc foarte tare ca pupatul in cur si linsul picioarelor (sic!) au vreo legatura cu politetea. Din acest motiv il dispretuiesc profund pe colegul despre care am vorbit in precedentul articol. Este vorba de una si aceeasi persoana, insa unele caracteristici ale lui sunt caracteristici des intalnite la acest popor.
Am si colegi care sunt foarte politicosi si ii trateaza pe clienti cu respectul cuvenit celor care, pana la urma, iti platesc salariul. Sunt insa departe de a fi lingai. Nu se ploconesc, nu alearga aiurea prin restaurant...
O alta caracteristica pe care am gasit-o la tipul asta este ideea ca la locul de munca este mereu ceva de facut - idee de altfel falsa. Uneori se intampla sa nu fie nimic de facut. In acele momente insa trebuie musai sa gasesti ceva de facut - probabil ca daca nu muncesti se considera ca furi. Regula asta insa nu este constanta - unii o aplica, altii nu - cei care o aplica, in mod bizar, pot trai in perfecta armonie alaturi de cei care nu.
Majoritatea japonezilor sufera de halena...sufera rau...cel putin majoritatea covarsitoare a celor pe care ii cunosc. Nu prea am nimic de comentat apropo de asta - e doar o curiozitate.
Revenind - morala este respecta clientul, dar nu te ploconi in fata lui - nu exista nici o legatura intre respect si pupincureala!
"Okyaku sama wa Kami sama desu." - Clientul este Dumnezeu...sau mai degrama Un Zeu, zic japonezii, si se comporta ca atare. Insa exista un conflict puternic, care poate fi observat la diferitele persoane. Unii inteleg prin respect a fi politicos si placut, altii inteleg a linge in cur si a pupa picioare. Ma indoiesc foarte tare ca pupatul in cur si linsul picioarelor (sic!) au vreo legatura cu politetea. Din acest motiv il dispretuiesc profund pe colegul despre care am vorbit in precedentul articol. Este vorba de una si aceeasi persoana, insa unele caracteristici ale lui sunt caracteristici des intalnite la acest popor.
Am si colegi care sunt foarte politicosi si ii trateaza pe clienti cu respectul cuvenit celor care, pana la urma, iti platesc salariul. Sunt insa departe de a fi lingai. Nu se ploconesc, nu alearga aiurea prin restaurant...
O alta caracteristica pe care am gasit-o la tipul asta este ideea ca la locul de munca este mereu ceva de facut - idee de altfel falsa. Uneori se intampla sa nu fie nimic de facut. In acele momente insa trebuie musai sa gasesti ceva de facut - probabil ca daca nu muncesti se considera ca furi. Regula asta insa nu este constanta - unii o aplica, altii nu - cei care o aplica, in mod bizar, pot trai in perfecta armonie alaturi de cei care nu.
Majoritatea japonezilor sufera de halena...sufera rau...cel putin majoritatea covarsitoare a celor pe care ii cunosc. Nu prea am nimic de comentat apropo de asta - e doar o curiozitate.
Revenind - morala este respecta clientul, dar nu te ploconi in fata lui - nu exista nici o legatura intre respect si pupincureala!
Scrisoare de Ura
Iubitul meu coleg, japonez de nadejde si superior (desi am cam de 10 ori experienta ta),
Te admir zilnic. Nu imi pot desprinde privirea de tine. Esti ca o boala!
Iubesc felul in care primesti clientii in restaurant, aplecat, cu trupul la 90 de grade. Ador modul in care ii conduci la masa de parca ti-ar fi rusine ca stai in picioare si ai prefera sa te tarasti pe podea in fata lor. Ce pacat, nu-i asa, ca la intrarea in restaurant nu avem un lighean cu care sa le speli picioarele - ti-ar placea, nu?
Simt furnicaturi in tot corpul cand te vad luandu-le comanda ploconit in fata lor de parca ar fi imparati...nu, zei. De fapt, daca stau sa ma gandesc, personal nu m-as ploconi nici in fata imparatului, si nici a zeilor - ti se pare ca ar fi o lipsa de respect? Tu, lingaule, esti visul vietii mele. Modul in care iti ridici curul in aer, si capul tau coboara aproape la nivelul mesei cand vorbesti cu clientii este minunat.
Stii ce imi mai place la tine? Faptul ca mereu alergi. Este admirabil devotamentul tau fata de munca. Alergand faci totul mai repede si mai eficient nu? Chiar si atunci cand alergi pe loc, in spatele cuiva care abia se misca? Chiar si atunci cand te busesti de alta lume care iese din bucatarie cand tu vrei sa intri de parca ai fi singurul care munceste cu adevarat?
Esti extrem de feminin, cum ar trebui sa fie toti barbatii! Mereu ai picioarele indreptate spre interior ca orice barbat adevarat. Gura ta ma fascineaza de asemenea. Ador sa vorbesc cu tine, este minunata respiratia ta - oare ar putea omora un hipopotam? Probabil chiar un elefant? Ma intreb, mai ai oare voie sa intri in gradini zoologice, sau te-au gonit dupa ultimul dezastru pe care probabil l-ai provocat?
Si cum ma pui tu pe mine la treaba cand ti se pare ca nu am ce face - stii, uneori, la locul de munca, chiar nu este nimic de facut. Insa tu gasesti mereu ceva, fantasticule, mirobolantule. Probabil te imbolnaveste ideea ca cineva ar putea sta locului cat timp ar trebui sa munceasca. Probabil daca vezi pe cineva ca nu face nimic, viata ta isi pierde sensul...
Lingau esti cu clientii dar si cu colegii de munca, ceea ce este atat de frumos. Superb! Ce bine m-am simtit deunazi cand faceam o treaba care nu avea nici o legatura cu tine. Nu tu m-ai pus sa o fac, nu te ajutam pe tine, insa tu ai trecut pe langa mine si mi-ai soptit, ofilindu-ma: "Multumesc!"
Te admir pentru politetea de care dai dovada...oare tine de asta faptul ca oricarui cuvant terminat in masu ii lungesti s-ul, de te si sperii crezand ca te ataca vreun sarpe? Arogato Gozaimasssssssssssss(u) - ce bine suna. Imi vine sa zgarii peretii cand te aud, de fericire desigur, si de placere. Mai ales cand mai tragi cate un "ssssssssssssssssssss" pe cand alergi pe loc pe langa mine, simt ca imi vine sa plang...de bucurie.
Momentul cand va trebui sa ne despartim va fi crunt, si nu stiu daca voi putea sa-l suport...vei ramane insa mereu cu mine, in mine...cel putin pana la prima indigestie care ma va face sa vomez.
Adio!
Te admir zilnic. Nu imi pot desprinde privirea de tine. Esti ca o boala!
Iubesc felul in care primesti clientii in restaurant, aplecat, cu trupul la 90 de grade. Ador modul in care ii conduci la masa de parca ti-ar fi rusine ca stai in picioare si ai prefera sa te tarasti pe podea in fata lor. Ce pacat, nu-i asa, ca la intrarea in restaurant nu avem un lighean cu care sa le speli picioarele - ti-ar placea, nu?
Simt furnicaturi in tot corpul cand te vad luandu-le comanda ploconit in fata lor de parca ar fi imparati...nu, zei. De fapt, daca stau sa ma gandesc, personal nu m-as ploconi nici in fata imparatului, si nici a zeilor - ti se pare ca ar fi o lipsa de respect? Tu, lingaule, esti visul vietii mele. Modul in care iti ridici curul in aer, si capul tau coboara aproape la nivelul mesei cand vorbesti cu clientii este minunat.
Stii ce imi mai place la tine? Faptul ca mereu alergi. Este admirabil devotamentul tau fata de munca. Alergand faci totul mai repede si mai eficient nu? Chiar si atunci cand alergi pe loc, in spatele cuiva care abia se misca? Chiar si atunci cand te busesti de alta lume care iese din bucatarie cand tu vrei sa intri de parca ai fi singurul care munceste cu adevarat?
Esti extrem de feminin, cum ar trebui sa fie toti barbatii! Mereu ai picioarele indreptate spre interior ca orice barbat adevarat. Gura ta ma fascineaza de asemenea. Ador sa vorbesc cu tine, este minunata respiratia ta - oare ar putea omora un hipopotam? Probabil chiar un elefant? Ma intreb, mai ai oare voie sa intri in gradini zoologice, sau te-au gonit dupa ultimul dezastru pe care probabil l-ai provocat?
Si cum ma pui tu pe mine la treaba cand ti se pare ca nu am ce face - stii, uneori, la locul de munca, chiar nu este nimic de facut. Insa tu gasesti mereu ceva, fantasticule, mirobolantule. Probabil te imbolnaveste ideea ca cineva ar putea sta locului cat timp ar trebui sa munceasca. Probabil daca vezi pe cineva ca nu face nimic, viata ta isi pierde sensul...
Lingau esti cu clientii dar si cu colegii de munca, ceea ce este atat de frumos. Superb! Ce bine m-am simtit deunazi cand faceam o treaba care nu avea nici o legatura cu tine. Nu tu m-ai pus sa o fac, nu te ajutam pe tine, insa tu ai trecut pe langa mine si mi-ai soptit, ofilindu-ma: "Multumesc!"
Te admir pentru politetea de care dai dovada...oare tine de asta faptul ca oricarui cuvant terminat in masu ii lungesti s-ul, de te si sperii crezand ca te ataca vreun sarpe? Arogato Gozaimasssssssssssss(u) - ce bine suna. Imi vine sa zgarii peretii cand te aud, de fericire desigur, si de placere. Mai ales cand mai tragi cate un "ssssssssssssssssssss" pe cand alergi pe loc pe langa mine, simt ca imi vine sa plang...de bucurie.
Momentul cand va trebui sa ne despartim va fi crunt, si nu stiu daca voi putea sa-l suport...vei ramane insa mereu cu mine, in mine...cel putin pana la prima indigestie care ma va face sa vomez.
Adio!
duminică, 27 iulie 2008
Abonați-vă la:
Postări (Atom)